Începe anul şi la mine

Pentru că m-a rugat Doina să mai scriu şi mă întreabă de ce "am secat". Am secat, oare? Uneori mă întreb, dar rar de tot, pentru că mi-e frică de gîndul ăsta. Nu mă simt încă în stare să sec şi, de fapt, cu tot livrescul şi orgoliul pe care îl presupune o asemenea afirmaţie, nu cred că un poet poate seca. Lupta cu cuvintele a fost înlocuită de lupta cu îngerul, pentru că în îndelunga mea torpoare - n-am mai scris versuri de mult - visez uriaş şi stau zile întregi lipită de câte un vis care-mi umple aerul. Nu contează ce fac, că scriu la ziar sau ca particip la un concurs de cârnaţi, sînt ca o pupă a visului dintr-o noapte oarecare. Sînt fascinată de lumină, mă uit încontinuu cum se schimbă culorile din acest motiv, chiar în mijlocul unei conversaţii care ar putea ajuta viaţa cuiva.
Exemplu: am un nene de care mă mai interesez şi care zace în mizerie. Înainte de Paşti m-am dus să-i duc nişte bani. Când am intrat în camera lui, din cauza fumului de ţigară, lumina se filtra difuz, brusc am avut senzaţia că sînt sub apa respiraţiei lui. Înotam în respiraţie şi ochii lui mi se păreau extraordinar de poruncitori. Ce avea acest nene să îmi poruncească mie? Nimic, doar că erau singurul reper în acel abur şi vocea care suna ireal de aproape. Lumina era prezentă, el nu. La concursul de cârnaţi era un abur uman vizibil, încărcat de frustrări care pocneau, poc! şi de îndelunga lene a stomacurilor care anticipau îmbuibarea, maţele răsucindu-se în aer şi creierul care pleacă într-o călătorie discretă, cu paşi mici de tâlhar.
Ce am eu cu toate astea? Ce au ele cu mine? Probabil, nimic.

La Multi Ani...

Puţine sunt lucrurile care mi-au bucurat sufletul în anul care a trecut... Cel mai trist lucru din lume să constaţi că nimeni altcineva nu se bucura de lumină şi nu râde ca un tembel jucăuş când vede ploaia, vântul, norii, soarele, pisicile, câinii, mandarinul meu care a zburat pe geam, răpit întru-totul, mare, mare frumuseţe. O lumină pe care nu o pot împărtăşi, lumina fiecărei bucăţele din dragonul noroc. Lumina din sufletul lumii. Cît mai puţin televizor, cît mai multă singurătate! Asta-i urarea mea. Fiţi fericiţi, oameni buni.

O zi mai libera

Ei, iaca, a trecut si ziua mea si ziua lui frati-meu si, dintr-o zi in alta se face ziua nationala, in care voi lucra, evident si potent. Am primit inele, parfumuri si o foarte politicoasa raceala, cu sensul de a nu mai face atita caz de ziua mea ca doar nu s-a nascut Mesia acum 37 de ani. Pfui, 37, o sa mor intr-o buna zi si nici n-o sa bag de seama. Traduc pentru ziar "Povestea Regelui Maimuta", o versiune pentru copii si am ajuns sa iubesc mai mult decit orice sa fac treaba asta. Din pacate, nu-mi pot gasi cartea originala, "Calatorie spre soare-apune" a lui U Cheng En, sa o reiau pe toata, in schimb, cind o caut dau mereu de Camus si de "Strainul" si "Ciuma" lui, pe care n-am chef sa le recitesc, fix ciuma imi lipseste mie acuma. Am chef de scris..., mult, mult, mult si nu scriu nimic.

Sint speriata

Am un frate, care nu este orice fel de frate. E un frate frumos. inalt, mustacios. Un frate magic, un frate care ma face pe mine sora lui, cu totul. Un frate dupa care lumea ma intreaba daca nu sunt sora lui, atit de bine semanam. Ca Isis si Osiris, o pereche primordiala. Dar nu e cazul sa o dau in cultura lumii. Maine, vineri, fratelui meu ii va fi deschisa burta, pentru ca are ulcer si trebuie reparat. Si sint speriata. Chiar sint. Atita.

Stau si scriu

Am tot stat la calculator, mai toata ziua. M-a inspirat blogul lui Brumaru. Daca am ceva de zis o fac pe cont propriu, nu pe spatiul virtual al altcuiva. Si ma simt datoare sa recunosc ca nu am absolut nici o problema cu singuratatea. Da' nici una. Ba chiar ajung in extrema ailalta, in care ma rog sa ramin singura. O singuratate fertila, pentru a crea lumea nu ai nevoie de altcineva. E de ajuns sa fii cu tine, sa rumegi lumina, sa fii prietena cu un mandarin si un bambus. Oamenii sint plictisitori si repetitivi. Daca ai cunoscut unul i-ai cunoscut pe toti, daca le mai cunosti si cultura, deja tu ii cunosti, iar ei se arata mindri ca te surprind. Ma gindesc ca e un soi de nevoie sa ne aratam muschii, oricare ar fi ei. In acelasi timp ma gindesc ca nu e nici o nevoie. Chiar trebuie sa stie cineva ca eu stiu gramatica lui Panini si imi place de nu mai pot? Timpenii. Daca o fac, o fac pentru ca imi place, de ce as incerca sa trimbitez chestia asta? Pina la urma, cred ca o sa las balta blogul asta. Nu am destul entuziasm si nici nu ma gindesc la altceva. Carti citite: @Lunar Park@, pe buda si mi se pare in continuare, un scenariu slab travestit intr-un roman. Ca o noutate, ma citesc pe mine, ce scriam in urma cu patru ani.

E simbata

E simbata si m-am trezit mai devreme decit ar trebui, pentru o zi de simbata. Am deschis calculatorul, stau si ma uit la lumina de-afara, e ziua mamei, ma gindesc ca toata familia mea e nascuta toamna, deci, logic, am fost conceputi primavara. Intre mine si fratele meu e o diferenta ciudata, un an si trei zile. E cit se poate de clar ca oul mamei noastre a fost fecundat in aceeasi zi, la un an diferenta. Dupa mine, foarte repede, a ramas insarcinata din nou, ar fi trebuit, probabil sa fim trei frati gemeni astrali. Ma gindesc la un milion de lucruri, of. Ma mai gindesc si la faptul ca, probabil, de multe ori sint nerecunoscatoare. Nu prea ma pot ajuta, e greu sa identifici o problema. Tot ce pot face este sa nu vreau sa mor asa de tare. Carti : citesc "Portretul artistului in tinerete", va aduceti aminte de James Joyce?

Nu-s in toane bune

Am un prieten la care ţin foarte tare. Mie îmi place să spun că e singurul om pe care l-am întâlnit fundamental bun, esenţial carevasazică. Este pur şi simplu bun, aşa e sufleţelul lui - sînt maestră la suflete. Si trece printr-o perioadă cumplită şi mie mi-e ruşine să mă duc peste el cu compasiunea mea şi sprijinul meu. Când a murit tata şi i-am scris necrologul am crezut că mor de durere, dar nu sunt genul de om care se vrea înconjurat de prieteni, de compasiune, de vorbe. Nu îmi diluez suferinţa, ea e acolo. NU ştiu cum să mă comport altfel decât sunt şi mă tot întreb, bine, bine, dar ce faci pentru el, cum eşti lângă el??? Nu fac nimic, i-am explicat doar cum sa manevreze cu florile la înmormântare şi i-am trimis un sms. Atât. Mă tot gândesc dacă am făcut bine sau rău. Există un întreg ritual al morţii care mie mi se pare cel puţin bizar şi care mă face să mă gândesc la moarte, nu la viaţă. Eu, din păcate, ştiu ce se întâmplă după moarte, spun din păcate pentru că sunt un soi de Cassandră, care vorbeşte în gol, ca un patefon.
Mi se rupe sufletul, dar nu ştiu să fac mai mult de-atât... Of, viaţă, viaţă..., moartea e.... minunată, of. Asta e.